|
 Meseria de cosar e pe cale sa devina trecut si nu fiindca nu merita, ci pentru ca se schimba lumea. Este cunoscut faptul ca hornarul este un simbol vechi al norocului, care a nascut multe superstitii de-a lungul timpului, acesta fiind considerat aducator de fericire si prosperitate. Intalnirea cu un cosar este semn de noroc, mai ales in ziua nuntii. Deseori au putut fi observate pe strada persoane care, vazand hornarul, si-au pus repede mana pe un nasture si, apoi, si-au pus o dorinta, convinsi fiind ca aceasta se va implini.
Echipat cu perii de curatat, bile si funii, cosarul porneste, in fiecare zi, spre locurile in care este solicitat. Chiar daca este mic de statura, hornarul satmarean are brate si picioare puternice. Meseria lui nu este deloc usoara. De multe ori este solicitat sa se catere pe acoperisurile caselor si a altor constructii, lucrand la inaltimi, in locuri greu accesibile si in conditii de vreme schimbatoare. Indatoririle lui sunt de a curata, inspecta, intretine si repara cosurile, utilitatile de evacuare a fumului si diferitele echipamente de incalzire.
Unde sunt
cosarii de altadata?
In limbajul popular, oamenii spun ca, atunci cand trebuie curatat cosul sau soba de depuneri, ar trebui chemat hornarul, adica, mai stiintific, cosarul. Numai ca aceasta meserie, incet, dar sigur, la Sighetu Marmatiei, este pe cale de disparitie. Ca sa intelegem mai bine secretele acestei meserii, am purtat un dialog, nu chiar intamplator, cu unul dintre cei mai vechi cosari din zona, care se pare ca ar fi si singurul autorizat.
Ioan Muntean este un maramuresean care, de peste 35 de ani, nu a practicat decat aceasta meserie. Intrebandu-l de ce, “batranelul” acesta jovial mi-a raspuns zambind: “A fost meseria pe care mi-am ales-o, care mi-a placut si care imi place, deoarece stiu ca, dupa serviciul prestat de mine, oamenii pot sa doarma linistiti”. Nici o clipa Ioan Muntean nu considera ca meseria de cosar ar fi una care sa “umileasca” personalitatea unui om, chiar daca, uneori, funinginea si cenusa depuse pe hainele si pe fata plina de bucurie a acestui om il trimit undeva in zonele Africii de Sud, adica, negru fiind, acest om considera ca face un bine semenilor lui.
L-am intrebat pe Ioan Muntean daca nu e pregatit sa predea stafeta unui tanar care sa imbratiseze pe viitor aceasta meserie, la care acesta mi-a raspuns, cu tristete in ochi: “Vai, domnule jurnalist, acum tinerii nu vor sa se faca decat doctori, ingineri, profesori
sau, daca pot, sa plece in strainatate, sa vina acasa cu bani si masini foarte elegante. Pentru mine, o meserie inseamna bratara de aur a omului, inseamna siguranta ca maine familia mea va avea o paine pe masa si mai inseamna ceva: ca eu, ca om cu frica de Dumnezeu, imi fac treaba mea, pe care cei care m-au chemat doresc sa o fac si care vor fi multumiti!”
 Am stat o clipa si m-am gandit la cat adevar spunea acest om si mi-am adus aminte ca, intr-adevar, in aceasta economie de piata, unele meserii sunt pe care de disparitie, meserii care, altadata, au fost onorabile pentru fiecare dintre noi. Intrebandu-l pe Ioan Muntean, acest cosar, venit, parca, din istorie, pana unde a ajuns sa curete hornurile caselor in afara de municipiul Sighetu Marmatiei, acesta mi-a declarat:
“Mai am comenzi si acum pe Valea Izei, la case din Rozavlea, Stramtura, Sieu sau pe Valea Viseului, la Petrova si Leordina, mai putine la Sighetu Marmatiei, deoarece multi si-au instalat centrala termica si uita ca pana si aceasta modernizare inseamna, odata si odata, curatirea hornului. Cateodata lipsesc si doua saptamani de acasa si asta in perioada de iarna sau inceputul iernii, dupa care ma intorc acasa, unde mi se spune ca am fost cautat pentru a merge si la sighetenii mei sa prestez aceasta munca. M-ati intrebat daca am facut un calcul in acesti ani cate hornuri am curatat. Mi-ar fi tare greu sa va spun, dar multe”.
Intamplator, am aruncat o privire spre periile si bila care erau agatate de bicicleta cu care acest om se deplaseaza la chemarile noastre, atunci cand credem ca trebuie chemat pentru a presta serviciul de cosarit. Parca vazandu-mi privirea, m-a prins de brat si mi-a zis: “Vedeti bicicleta aceasta? Este cel mai bun prieten al meu, deoarece ea ma duce la casele oamenilor. O am de foarte multi ani si nimeni nu s-a gandit sa mi-o fure, asta poate si datorita faptului ca stiau ca este bicicleta mea. M-ati intrebat cat este de adevarat ca, daca-ti iese cosaru-n drum si-ti prinzi un nasture de la haine, o sa ai noroc. Nu stiu cat este adevar si cat nu. Este o vorba populara si, de obicei, tot ce vine din stramosi poate fi o pilda pentru noi. Eu niciodata nu mi-am prins un nasture cand am vazut un alt cosar”.
Ioan Muntean este un om pitoresc, plin de intelepciunea vremurilor trecute peste el, este acel trecator vesnic pe bicicleta dupa care nu latra nici cainii vagabonzi, intr-un cuvant, poate fi considerat, nu o inventie, ci o necesitate a noastra, a tuturor. L-am intrebat de secretele acestei meserii si mi-a spus ca i-ar fi greu sa-mi povesteasca, dar poate, in schimb, sa-mi zica un lucru foarte important pentru noi toti: “Daca vreodata vi se aprinde hornul, sa nu incercati sa-l stingeti cu apa, ci cu otet, pentru ca, de data aceasta, apa nu va stinge focul!”
N.R.: Cate am vrut sa-l mai intreb pe Ioan Muntean, dar, parca, privindu-l in ochi, il stiam de o vesnicie, lasandu-l cu bicicleta, cu periile si celelalte instrumente necesare lui pentru cosarit, aceste instrumente atat de dragi lui. Mi-am prins cu doua degete un nasture si pot sa va spun, cu toata certitudinea, ca in ziua aceea am avut noroc, norocul de a-l cunoaste pe Ioan Muntean, omul care vine, parca, din istorie.
|
Mi-a iesit cosaru-n drum... la Sighetu Marmatiei
