 |
|
CULTUR(NICI)A
|
|
|
 Interviuri neconventionale si comentarii critice cu scriitori si poeti contemporani realizate de Nicolae Scheianu
|
|
|
 VICTOR TECAR: prozator maramuresean, nascut in 1941 pe inaltimile Prelucilor in localitatea Dealul Corbului. Autor al romanelor „Visul ca iertare” si „Visul ca pedeapsa”. A avut diverse ocupatii si functii in Baia Mare.
Actualmente pensionar, locuieste in Baia Mare sau pe Dealul Corbului, unde si-a amenajat o casa de unde vegheaza la stramtorile Lapusului.
Este una sa fii nemernic pe cont propriu si alta pe bani, ca ales al poporului
Nicolae SCHEIANU: Cele doua carti aparute pana acum fac parte dintr-o anuntata trilogie despre viata unei comunitati traditionale din Tara Chioarului inainte si dupa instalarea comunismului. Ai trait pe viu, live, cum se zice acum, toata acea drama, acea Siberiada adusa de tancurile rusesti. Cum a fost atunci? Cum a fost copilaria ta in Dealul Corbului? Cu ce a ramas Victor Tecar in suflet din acea perioada? Locul este mirific si rupt inca si acum de asa zisa civilizatie, pentru ca satele Prelucilor sunt comunitati care au avut legile si lumea lor. Ce-ti mai rasuna si acum in amintire? Ce mai auzi, ce mai vezi in noapte cand te intorci in casuta pe care ti-ai facut-o acolo?
Victor Tecar: In satul natal am copilarit putin. Acolo mi-am petrecut primii sapte ani din viata. M-am nascut in anul 1941, sub ocupatie ungureasca. Incepuse al doilea razboi mondial. Curand mi-am dat seama ca mai am un frate mai mare cu trei ani. I-am vazut pe jandarii cu pene de cocos, patrulele nemtesti si pe rusi. Casa noastra era prima din sat, cum vii dinspre defileul Lapusului. Drumul strabate singura trecatoare existenta pe cursul apei pe o distanta de 10 km. Toata suflarea care venea din partile de dincolo de rau trecea pe la noi. Frontul se apropia. Tata era concentrat la unguri, la fortificatii. Frica cuprinsese tot satul. Noaptea dormeam in padure. O saptamana au batut tunurile dinspre Somes, apoi au incetat. Cineva raspandi vestea ca rusii au coborat pe Valea Somesului. Bucuroasa, mama a cules prune bistritene si le-a pus in caldare, la foc, sa faca silvorita. Rusii au aparut in buna dimineata. Ne-au luat painea de pe masa, ceasul tatei cu lantisor de argint, uitat de mama sub icoana Maicii Sfinte, care ne binecuvanta cand ne asezam la masa, cazanul cu dulceata si
s-au dus. Dupa trecerea frontului am vazut multi straini. Mai intai au aparut dezertorii de pe front, apoi alti fugari. Prin paduri se ascundeau preoti si calugari. Cei mai haituiti de autoritati au fost partizanii. Acest prim episod din viata mea s-a incheiat cu moartea parintilor si cu fuga mea de acasa.
N: Sch: Esti credincios, crezi in Dumnezeu si in viata de dupa moarte? A avut vre-un rol credinta in viata ta? Ai vazut, ai simtit vreodata ceva in urma caruia sa ramai convins ca exista ceva deasupra noastra si dincolo de noi?
V.T: Nu cred in atei. Nu se poate ca Dumnezeu sa nu existe. Depinde cum il gandim si ni-l inchipuim. In copilarie am fost invatat ca seara si dimineata sa-mi zic rugaciunile. Pana la 30 de ani le-am turuit pe banda, nu prea intelegeam textul. Nici azi nu pricep de ce trebuie sa-l rugam pe Tatal Ceresc sa nu ne duca in ispita. Avem, slava Domnului, un ispititor care ne-a tarat in pacate de la facerea lumii. Intre sacru si profan exista o fasie destul de lata. Acolo imi gasesc si eu locul de intalnire cu Tatal Ceresc. Constientizez faptul ca inainte de a ma naste, o vesnicie am fost nimic si se putea sa nu ma fi intrupat niciodata. Sansa de a fiinta, indiferent de conditia sociala, sanatate si noroc, pentru mine este un miracol si o consider un dar de la Dumnezeu. Nu pot sa spun ca am avut revelatii deosebite. Cu moartea
m-am intalnit de mai multe ori am scapat doar cu spaima si cu frica de ea. Parca cineva, de sus, mi-ar fi spus: „Mai ramai pe acolo, pacatosule, poate-ti vine mintea la cap!” Dupa ce mi-au murit parintii, cand eram mic si necajit –din cauza rautatii oamenilor - mi se parea ca vine uneori mama la mine. Iesea dintr-o lada de zestre si-mi dadea toate bunatatile pe care ceilalti copii le primeau de la parintii lor. Mancam pe saturate. A doua zi ma laudam la toti cu dulciurile primite de la mama. Lacomitii ma cautau in buzunare si ma faceau mincinos. Cu toate astea, mama imi facea, din cand in cand, cate o vizita.
N. Sch: Care a fost „parcursul” tau dupa ce ai plecat din sat, la scoli? Cu ce urmari, cu ce folos?
V.T: Din clasa intai si pana am terminat liceul la seral studiile mele s-au situat intr-o continua criza de timp si imposibilitati materiale. Aveam doar sapte ani cand am ramas fara amandoi parintii. Pana am implinit 17 ani, cand mi-am putut lua soarta in maini si straita in bota de am plecat la o scoala profesionala, am fost copilul nimanui, sluga si ucenic fara simbrie. Mergeam la scoala doar cand se putea, cu mari pauze intre lectii, si nu din vina mea. Prin clasele de ciclu doi i-am cunoscut pe Creanga si Eminescu. Cred ca a fost intaiul mare castig al meu.
N. Sch: Cele doua volume aparute pana acum au impus un prozator talentat si viguros. Ce sunt ele? Ce reprezinta ele pentru tine? Ce vor sa spuna? De ce le-ai scris pe ele si nu niste romane de aventuri sau carti politiste?
V.T: Pentru mine scrisul este si o spovedanie. Stiu ca trebuie sa marturisesc. Menirea scriitorului, dupa mintea mea, este aceea de a cultiva lastarii cei buni si de a prasi raul din radacina. Pe Fatu si Ionut, partizanii pe care i-a impuscat securistul Briceag
i-am intalnit prin padurile de la Dealul Corbului. Bunica le-a facut placinta si eu le-am dus-o cu cosarca in care culegeam hribe. Le-o lasam uitata in niste tufoi. Am intarziat mult cu scrisul si acum, imi este teama si mie, asemenea lui badea Talica din Lapusel ca n-oi apuca sa-mi vad toti eroii cuprinsi intre copertile cartilor mele.
N. Sch: Ce scriitori iti mai apropiati de felul tau de a fi? Cum ti se par prozatorii maramureseni si proza lor? Ce sanse au ei in competitia cu ceilalti?
V.T: Nu pot alege intre Tolstoi si Dostoievski. Am auzit pe cineva spunand „Tolstoievski”, deci e greu de ales, de asemenea intre Balzac si Hugo, intre Rebreanu si Preda.
N.Sch: Ce nu-ti place la societatea romaneasca de azi? Ce ti se pare un castig fata de perioadele trecute?
Care sunt bubele ei mari si de ce crezi ca nu reusim ca popor sa o luam odata pe drumul cel bun?
V.T: Rautatea, ipocrizia si lasitatea romaneasca, care nu este, neaparat numai romaneasca, dar eu aici o intalnesc cel mai des. Este una sa fii nemernic pe cont propriu si alta pe bani, ca ales al poporului. Lasati de capul lor, politicienii ne prostesc si ne mint fara scrupule, netinand cont ca au o datorie de implinit si ca ei se afla intr-o lupta in urma careia ar trebui sa li se ceara socoteala la modul fizic. E o societate putrezita de coruptie, de nesimtire si de fuga disperata dupa averi, parca s-ar ingropa, ca faraonii, cu ele. Poate Dumnezeu sa mai faca o minune cu noi...
N.Sch: I-ai cunoscut pe multi dintre artistii baimareni pe o intindere relativ mare de timp? Cum ai caracteriza, pe o scara de valori, miscarea literara maramureseana contemporana? Este ea viabila si valabila in context national?
V.T: Cultura maramureseana in ansamblul ei nu este cu nimic mai prejos decat alte valori materiale si spirituale cultivate in celelalte spatii romanesti. Asta ne-o spun, in primul rand strainii. Cultura maramureseana este viabila tocmai prin specificul ei aparte, care are simplitate, mestesug si har si accede la universalitate. In picturile lui Aurel Dan satul maramuresean capata proportii cosmice, te trimite cu gandul intr-un spatiu galactic etern. Centrat in jurul bisericii cu turla inalta de lemn, aproape suspendata, te face sa crezi ca numai aici „pamantul se inalta spre cer si cerul coboara pe pamant... Potentatii zilei nu-si dau seama ca indata ce vor disparea din viata, multi dintre creatorii pe care ii ignora acum, se vor invesmanta in aura operei lor si vor ramane in timp...
|
|
|
Cararile autorilor maramureseni
|
|
|
 Intoarcerea in timp
a lui Gheorghe Pop
Editura Risoprint, Baia Mare, 2006
“Poti ingradi oamenii cum poftesti, ca pana la urma tot isi fauresc o idee despre epoca lor; dar nu pot intelege daca nu stiu cat de cat ce s-a intamplat inaintea lor” (Goethe)
Cu acest citat de luat aminte al lui Goethe incepe cartea de amintiri, reflexii si impresii de calatorie scrisa de medicul stomatolog Gheorghe Pop din Baia Mare, originar din satul cu cimitir vesel si cergi atarnand ca iedera pe garduri.
Astfel de marturii despre ce au trai si au simtit contemporanii nostri si, mai apoi, inaintasii copiilor copiilor nostri sunt necesare si trebuie sa apara cat mai multe, chiar daca autorii lor nu au avut sau nu au preocupari literare. E greu de inteles si de acceptat, numai daca nu are motivatii dumnezeiesti, nepatrunse, saracia de date despre trecut, neindemanarea, neputinta, neaplecarea majoritatii absolute a inaintasilor nostri catre fixarea pe hartie si nu pe raboj a cuvantului scris, a marturiilor despre fapte si existente din trecut. E, totusi, trist si nedrept ca nu am stiut sa lasam (mai multe si mai concludente) marturii scrise, sa le tezaurizam, sa le pastram ca pe adevarate comori din timp. Si atunci cand au existat au avut, de cele mai multe ori o soarta vitrega, trista. Fie ca s-au pierdut, fie ca au fost furate, fie ca au fost arse sau aruncate, ca la groapa la Berevoiesti, din nepasare si din nestiinta, existenta lor ne-ar fi scutit de multe demonstratii si peroratii inutile. Evidenta ca atare nu poate depune marturie istorica peste timp, “actele vorbeste” si in multe dispute istorice actele noastre au fost putine sau au lipsit. De aceea monografiile de sate si localitati si memoriile unor oameni mai mult sau mai putin insemnati, dar martori ai vremilor lor la propriile drame si impliniri sunt necesare si aduc contributii uneori insemnate la intregirea tabloului de ansamblu al unei perioade din istorie. Cartea medicului baimarean nu se vrea o opera cu virtuti literare ci o marturie din perspectiva unei constiinte despre vremile pe care le-a parcurs si despre faptele pe care le-a facut sau la care a fost partas. Autorul incepe prin a-si rezuma arborele genealogic, prin a evoca copilaria impovarata de grijile razboiului si ale nestatorniciei si prin a evoca anii de scoala si prietenii si cunoscutii din copilarie. Sunt evocati, in mod firesc, cronologic, anii de studii medii, cei ai studentiei si anii cat a servit sub arme, culminand cu cei de maturitate si de dupa iesirea la pensie. Sunt inserate, de asemeni, consideratii politice despre societatea de lunga perioada de tranzitie contemporana, luari de atitudine privind credinta greco-catolica si persecutiile la care aceasta a fost supusa, impresii de calatorie si spicuiri din diverse surse istorice sau filozofice. Cartea este, cum am mai spus, o marturie in timp si un document dintr-o cuprinzatoare istorie orala a vietii in nordul Romaniei, de la sfarsitul razboiului si pana azi.
 Vasile Lutai
De la Scrada si Poemele sale din surghiun
Calugari poeti stiuti sunt putini, nestiuti sunt multi si, poate, mai mari si mai profunzi decat cei din lumea laica. Preotul calugar Vasile Lutai din Viseu de Sus este un poet plin de har si scrie o poezie ca o litanie in singuratate pentru a fi auzita mai intai de oameni si mai apoi de catre Dumnezeu. Incantatii si descantece de om infricosat de cele vazute si de cele nevazute ale firii si ale naturii, poeme ca o ruga prelunga dimineata inainte de rasaritul soarelui, in inserare sau in intunericul noptii, asa par poemele din cartea de “surghiun” voluntar a parintelui de la manastirea Scrada. Tonul poeziei este cel cunoscut si intalnit la poetii si scriitorii in sutana, melancolic si strabatut de o subtire si sfielnica sensibilitate. Orice om care scrie literatura si, mai cu seama poezie, are nenumarate si grele indoieli si se intreaba des daca ceea ce face are vreun rost sau vreun sens, daca gestul sau, poemele sale, slujesc la ceva si cuiva. Poemele parintelui Lutai nu sunt vanitoase si nu par scrise in van, ele au o viata a lor si ecou, au vibratia rugaciunii si puterea de alint a cantecului in singuratate si in durere. Nu stiu cu cine l-as putea asemana printre semeni, dar e vadit ca este hranit cu lecturi si cu ceasloave vechi si harazit si pazit de ganduri si sentimente bune, datatoare de speranta. Pentru pacatele fiecaruia in parte si ale lumii in general, poezia buna e penitenta si drum spre mantuire. As cita poeme precum “Pictorul”, “Trecerea” “Melancolie” sau “Colind” pentru a nu da impresia de vorbire in vant. Aparuta la Editura “Grinta” din Cluj Napoca in 2007, Poeme din surghiun, alaturi de “Lacrimi”, “Epectaza” si “Necuprinsul testament”, evidentiaza un poet talentat, chiar daca usor anacronic si moralizator, daca ar fi sa ne raportam la tendintele actuale. Dar poezia nu prea stie sa stea imbracata in haine de la casele de moda.
(In noaptea asta/am sa vars tamaie/si mir de nard curat/pe-altarul care/ai fost doar umbra/si nu jertfa vie/ cand ti-asteptam doar pasii/ ca sa-mi vie/ eu am ramas chezas/ca turnul intr-o vie/)
Vasile Dan Marchis
Zodii contrafacute
Ed. Eurotip, Baia Mare, 2007
La un an dupa aparitia volumului sau de debut “Microepistolele tristetii”, Vasile D. Marchis “recidiveaza” grabit cu un nou volum de poeme. Mai degraba niste asertiuni mai mult sau mai putin inspirate, cu substrat filozofico-existentialist, poemele autorului din Asuaju de Sus, de unde descinde si poeta Adela Naghiu, sunt scrise intr-un stil derutant si plin de conexiuni cu viata socio-economica a prezentului.
Constatative si lipsite de un minim de lirism necesar, textele lui V.D.Marchis sunt totusi demne de luat in seama si “spun” intr-un fel anume, chiar personal, s-ar putea zice, niste experiente ale unui personaj traindu-si dramele si nedumeririle printre celelalte personaje care sunt semenii sai, eventualii cititori. Poemele contrariaza prin felul deschis de exprimare, prin mesajul scurt si usor de ghicit si prin diferenta mare de valoare de la un poem la altul. Cititorul onest si de buna credinta va ramane mereu contrariat in fata poemelor poetului din Tara Codrului: cat din texte e poezie si cat este mirare si “descoperire” a factorilor sociali care guverneaza, mereu nesanatos, lumea? Paleta sa imagistica este voit sau nevoit redusa, limbajul sarac, fara valente multiple si multiplicatoare dar nu i se poate nega mesajul si, pe alocuri, limpezimea si profunzimea. De la poeme reusite si inchegate precum “Toti odata”, “Scut”, “Tristetea cea mai mare”, “Istoria promisiunilor” sau “Subiect sub acoperire” se ajunge la poeme precum “Eu am fost” sau “Un oarecare”, lipsite de aproape toate caracteristicile necesare unui poem. V.D. Marchis este un poet inteligent si subtil, ironia amara pe care o foloseste nefiind totusi suficienta pentru un demers cu anvergura mare.
Fiecare autor crede in mod firesc si necesar in scrisul sau, si asa se intampla si cu V. Marchis. Pentru a ne lamuri ca aceasta credinta nu este zadarnica citam poemele “Toti odata” si “Scut”, cu specificatia ca existenta acestor poeti pe meleagurile asuajene face ca localitatea sa nu fie identificata, automat, numai cu celebrul “Targ al cepelor”.
In locul jurnalului de autor.
Toti odata
Prin dorinta de a pleca
toti odata
nu pe rand
concetatenii mei au impresia ca
granitele acestei tari
nu-s altceva decat
extremitatile unei singure gari.
Scut
Toti care te-au urmat pe tine Doamne
m-au abandonat din frageda pruncie
ca rasplata pentru ei
si ca sa nu plang niciodata
mi te-ai daruit ca jucarie.
|
|
|
Spune-ti parerea in legatura cu aceste articole
|
|
|
|
|
Nicolae Scheianu
|
|
|
Contact:
|
|
|
