Sport

Cocoşul nu va cânta de trei ori, pânã când voi mã veţi vinde!

La sfârşitul campionatului trecut, capel-maiştrii ceferişti clujeni o dãdeau în fudulie oloagã cum cã în Liga Campionilor, cu puţinã opintealã, vor acumula zece puncte,  ceea ce, trebuie sã recunoaştem, e ceva. Pentru o aşa clarviziune se impunea truda a douã scãfârlii. Una netedã ca oul de struţ şi lucioasã ca unsã cu parafinã suedezã, iar cealaltã cu calota mare şi falcã de carnivor.
Asta li se nãzãrea conducãtorilor CFR-işti. Ioan Andone, serios şi echilibrat, care în fotbal a vãzut multe, privea îngândurat, dar nu le putea lua patronilor vorba cu ciucurei din gurã. Apoi, clujenii au luat şi Cupa, iar capacitatea lor toracicã se fãcea şi mai încãpãtoare. Andone, la fel de modest şi de cu bun simţ.
Pe Paszkany, cel cu bodilarãşul, şi pe dr. Mureşan îi înţelegeam, pentru cã nu de multe ori în viaţã ţi se întâmplã eventul. Simţitori, ardelenii nu-l uitau nici pe antrenor, înspre care rãsturnau semne de iubire şi fidelitate în dulcele stil clasic - “Numai moartea ne va despãrţi!” - de nu ştiai dacã fotbalul nu s-a transformat într-o tulburãtoare poveste de dragoste. Fãlcosul le asculta declaraţiile de dragoste şi îşi şoptea ca Fiul Omului: Cocoşul nu va cânta de trei ori, pânã când voi mã veţi vinde!
Cine ar fi crezut? Meciurile din Liga Campionilor bat la uşã, iar CFR-ul clujean cautã prin Europa antrenor, lui Andone strigându-i sfâşietorul “adios!” Româneşte. Cei doi nu au învãţat nimic. Zicem: Cu demisia lui Ioan Andone de la CFR Cluj frumoasa poveste de pe malul Someşului începe sã îşi rãstoarne ulucii. Ca la noi în republicã, unde orice poveste ţine trei zile.

Vasile MORAR
vasile.morar@ne-cenzurat.ro

Cu cramponu-n pieptul firului de iarbã

Nemaibãtând temenele Înaltei Porţi

Dupã ce Mircea cel Bãtrân (devenit, în timpul lui Ceauşescu, Cel Mare) l-a tãvãlit pe Sinan Paşa prin noroaiele Neajlovului în punctul de lucru, cu iataganul, la Rovine, turcul pierzându-şi cu aceastã ocazie proteza, se pãrea cã relaţiile între cele douã ţãri, Turcia şi România, s-au ameliorat, iar conflictul a îngheţat ca cel din Transnistria ori Oseţia de Nord. Mai striga câte un român, dând veste cu beţele-n darabane: “Oameni buni, oameni buni, mâine dupã masã tot norodul, cu mic cu mare, cu sape, coase, topoare, pari sã se prezinte în Dealul Furşilor, unde va avea loc o mare bãtãlie cu turşii! Da’ sã nu vã puie Dracu’ sã lipsiţi, sã vinã oamenii aşeia dijaba!” Poporul venea, împinsãturile se-ntâmplau, tributu-l plãteau, ismaieliţii plecau, moldovenii ameninţau, istoricii scriau, iar noi speram cã va veni şi vremea noastrã. Şi cine sã ne scoatã din tãt rahatul, dacã nu oastea cavalerilor luminii, Steaua Bucureşti.
La Stambul, dupã ce am izbit de douã ori în Înalta Poartã, spahiii s-au trezit, egalând datoritã metodei clasice româneşti a lãsatului pe tânjalã. Dupã ce ai noştri s-au tras pe la casele lor, turcii au dat-o-n fudulie, punându-şi busuioc şi frunzã latã de calomfir pe limbã. Nea Gigi dãdea-n cruci cu mâna, iar din gura lui ieşeau priceznele ca din corurile uzinelor de popi. La Bucureşti, Bãnel Nicoliţã a atârnat panglicã de doliu pe flamura verde a Stambulului, înnodându-le drumul de urcat în Europa. Ce m-a bucurat pe mine în meciul Stelei cu Galatasaray-ul semilunii a fost faptul cã forma geometricã, cea perpendicularã pe poarta adversã, mai numitã şi verticalizare, de data aceasta a funcţionat.
Strãinii veniţi la Steaua încã nu şi-au dat drumul la motoare, dar au dat câteva pase din care Stelei nu i-a rãmas decât sã rateze, cum s-a întâmplat miercuri seara. Tragerea la sorţi în Liga Campionilor i-a pus pe bucureşteni alãturi de Lyon, Bayern Munchen şi Fiorentina lu’ Mutu. Ai noştri se burzuluiesc a izbândã. Dacã prin despicãtura frezei lui Lãcãtuş va urca inspiraţia, dacã rugãciunile lu’ nea Gigi vor fi primite, iar Atotputernicul îşi va întoarce faţa spre noi doar câteva ceasuri, nu-i imposibil. Vom trãi şi vom vedea.

Vasile MORAR
vasile.morar@ne-cenzurat.ro

.

.

.

Spune-ti parerea in legatura cu aceste articole