|
 Războiul logistic şi “armele” sale în Europa Centrală
“Minoritatea maghiară are două alternative (sic), respectiv revizuirea graniţelor sau întreprinderea de măsuri de natură să determine autonomia statală a acestora în Ardeal.” Borbely Imre, deputat în Parlamentul României
2. Tratatul
Încheierea tratatului de bază a trenat până în prezent tocmai datorită insistenţei părţii maghiare de a include R. 1201 în textul documentului în condiţiile în care minoritatea maghiară formulează concepte autonomiste inacceptabile, Ungaria încercând să obţină din partea României semnarea unui document asemănător cu cel ungaro-slovac, încheiat de prim-miniştrii Meciar şi Horn, în martie 1995, la Paris şi aprobat la începutul acestui an de Parlamentele Slovaciei şi Ungariei. Slovacia a acceptat includerea R. 1201 în corpul tratatului în următoarea formă: “În interesul protejării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţii maghiare din Slovacia şi a minorităţii slovace din Ungaria, părţile vor aplica, ca pe obligaţii legale, normele şi angajamentele politice ce reies din următoarele documente: Declaraţia de la Copenhaga a Conferinţei asupra Dimensiunii Umane a CSCE (9 iunie 1990), Declaraţia Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 47/135 asupra drepturilor persoanelor aparţinând unei minorităţi naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice, precum şi Recomandarea nr. 1201 (din 1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, respectând drepturile individuale umane şi civile, inclusiv drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale”.
Meciar, prost văzut în Occident datorită trecutului său comunist, a fost bucuros că i s-a oferit ocazia de a intra în graţiile curţilor europene, semnând documentul în atmosfera festivă de la Paris, unde eram şi noi aşteptaţi în acelaşi scop, în ultima clipă, însă, românii răzgândindu-se. Parlamentul slovac, pus în faţa faptului împlinit, a aprobat tratatul, dar s-a opus ratificării textului în forma respectivă, cerând adaosul a două documente anexă, prin care se specifică interpretarea R. 1201 în sensul că sub nici o formă autonomia nu poate fi constituită pe baze etnice, şi respingând drepturile colective. Ungaria a considerat că slovacii dau dovadă de rea-credinţă,  Guvernul maghiar notificând Bratislavei că aceste documente nu au nici un fel de relevanţă juridică, Budapesta respingând ideea ca documentul tratatului să fie însoţit de anexe interpretative. “Dacă partea slovacă le va prezenta la parafare şi pe acestea, ne vom găsi în faţa unei situaţii absurde din punctul de vedere al dreptului internaţional”, a menţionat purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe maghiar, Gabor Szentivanyi, iar prim-ministrul Gyula Horn a completat spunând că “şi dacă Parlamentul slovac i-ar fi anexat tratatului reţeta găluştilor naţionale sau buletinul meteo, aceasta nu modifică cu nimic conţinutul său”, Ungaria păstrând poziţia inflexibilă cu privire la documentele adiţionale ale părţii slovace, apreciate nule de drept, astfel încât, în final, la schimbul instrumentelor de ratificare, slovacii au trebuit să renunţe la cele două rezoluţii interpretative.
Negocierile româno-maghiare s-au blocat iniţial în jurul disputei privind R. 1201, în ianuarie anunţându-se luna martie ca dată posibilă a încheierii tratatului, ca în februarie Laszlo Kovacs, ministrul de Externe, să pună sub semnul întrebării oportunitatea acestuia, iar în mai anul curent primul-ministru ungar Gyula Horn să afirme că tratatul nu se va semna în acest an, preşedinţia României arătând drept răspuns că “întârzierea semnării acestuia se datorează obstinaţiei cu care Budapesta ţine la includerea în textul tratatului a R. 1201” şi adăugând că “fără insistenţa Ungariei pentru includerea recomandării în cauză, tratatul ar putea fi semnat imediat”. În 18 iulie, la Washington, înaintea unei întâlniri cu Theodor Meleşcanu, senatorul american Tom Lantos şi-a exprimat convingerea că “până după alegerile din noiembrie nu sunt de aşteptat evoluţii majore în negocierea acestui document”. Acelaşi punct de vedere a fost afirmat, în 22 iulie, la Budapesta, de Laszlo Labody, şeful Oficiului pentru maghiarii de dincolo de graniţă: “Trebuie aşteptate alegerile din România... Poziţia părţii maghiare nu va fi schimbată de alegeri”. La acea dată, partea română era inflexibilă cu privire la R. 1201, refuzând acceptarea sa ca normă juridică internă.
Fostul ministru de Externe al Ungariei, Jeszenszky Geza, acum lider al Opoziţiei, considerând R. 1201 “o victorie a principiilor europene”, a subliniat că “dacă România vrea să intre în Uniunea Europeană, va fi silită să pună în practică Recomandarea” prin semnarea tratatului. După opinia secretarului de stat politic la Oficiul primului-ministru ungar, Tabadji Csaba, “scopul tratatului de bază este să ofere Ungariei, politicii ei, ancore juridice prin care - în calitate de ţară mamă - să ia atitudine în interesul maghiarilor din afara graniţelor, al celor din Transilvania”, cu o altă ocazie acelaşi om politic maghiar susţinând că “maghiarii de peste hotare nu trebuie să cedeze nici o iotă din prevederile lor legitime”. Aceste “prevederi legitime” se referă explicit la drepturi colective şi la autodeterminare ca etapă de organizare statală. De exemplu, Gellert Kis Gabor, preşedintele Comisiei parlamentare pentru drepturile omului, susţine clar: “Drepturile colective ale minorităţilor se exprimă prin autoguvernare”, iar Eorsi Matyas, preşedintele Comisiei pentru politică externă a Parlamentului Ungariei, interpretează autoguvernarea ca “un fel de concepţie despre autonomie” şi autonomia ca o “autodeterminare parţială, pentru că autodeterminarea totală ar însemna însăşi organizarea statului”!
În august, brusc, s-a trecut la finalizarea tratatului, ungurii acceptând să fie adăugată o frază interpretativă la R. 1201, prin care se resping autonomia pe bază etnică şi drepturile colective, în urma rezervei tăioase exprimate de Statele Unite faţă de aceste concepte. Oricum, pentru unguri el este foarte bun, aşa cum au subliniat chiar ei, câtă vreme este inclusă R. 1201. Sunt consfinţite aspecte care dau legalitate acţiunilor întreprinse de ei până acum la limita legalităţii şi este prevăzută şi crearea unui corp de control şi de supraveghere a dispoziţiilor tratatului. Adică, un fel de comisari. Pentru UDMR, contează prea puţin interpretarea adăugată de români la R. 1201. Ei “vor continua să ceară drepturi colective şi autonomie teritorială”, a declarat Takacs Csaba, preşedintele executiv al UDMR, iar şeful diplomaţiei maghiare, Laszlo Kovacs, acelaşi care declara, în 1994, că Ungaria nu renunţă la posibilitatea “modificării graniţelor pe cale paşnică”, consideră că tratatul “nu exclude posibilitatea autonomiei şi a drepturilor colective”. Aşa că Statul Român nu va obţine în nici un caz linişte cu acest tratat, ci, dimpotrivă, îşi bate cuie în talpă.
3. Statul în stat
În cursul negocierii tratatului, s-a conturat o atitudine a părţii maghiare care subînţelegea UDMR ca partener cu rang egal la masa tratativelor, deoarece UDMR-ul este considerat reprezentantul unic şi legitim al minorităţii maghiare. În această calitate, UDMR avea pretenţia de a îndeplini “rolul unui fel de mediator între guvernele român şi ungar, între forţele politice din Ungaria şi din România. Dacă Guvernul ungar este un pol, atunci UDMR trebuie să fie al treilea pol”. În 20 august, “Nepszabadsag” comenta rostul tratatului astfel: “Maghiarii din România vor putea profita de R. 1201 ca de un cadru. Un cadru pe care va trebui să-l umple de conţinut nu Guvernul maghiar, ci UDMR, prin discuţii cu partenerul său, Guvernul român”.
Acest punct de vedere, ce pretinde statutul de partener egal al UDMR, sau de a treia parte într-un acord între două state, apare şi în poziţiile unor lideri politici din Ungaria. În aprilie curent, preşedintele FIDESZ, Victor Orban, arată că “fără acordul UDMR nu se poate imagina semnarea acestor documente şi considerăm că este important ca Guvernul român să trateze cu UDMR ca reprezentant legitim al maghiarimii”. Afirmaţia suna ca un fel de apostrofare la adresa lui Ion Iliescu, care, în propunerea de reconciliere adresată Ungariei, sărea “peste capul  minorităţii maghiare din Transilvania”. Acest aspect este semnificativ şi arată că UDMR-ul încearcă să impună ideea de partener statal ca subiect politic, ceea ce implică definirea UDMR ca naţiune asociată/co-naţiune, adică alcătuitoare de stat. Care îşi pretinde autonomia în această calitate.
Încă din mai 1991, de la Congresul al doilea al UDMR, este pusă în circulaţie definirea ca partener statal a minorităţii maghiare, în Principiile de bază ale programului UDMR: “Maghiarimea din România... ca şi comunitate, se consideră pe sine ca factor participant la formarea statului, subiect politic de sine stătător şi, ca atare, partener egal cu naţiunea - poporul majoritar”. În iulie 1992, în Memorandumul lui Csapo Jozsef, autorul proiectului autodeterminării, la definiţia grupului etnic maghiar se precizează: “Grupul etnic maghiar din România reprezintă o parte a naţiunii ungare şi, în calitate de subiect politic, este un factor constitutiv al statului, care dispune de autonomie”.
În februarie 1993, Guvernul maghiar declara că sprijină punctul de vedere al UDMR, iar în mai 1995 Congresul al IV-lea al UDMR întăreşte şi completează astfel definiţia minorităţii maghiare: “Maghiarii, constituind o comunitate autohtonă, se consideră factor constitutiv în stat, subiect politic de sine stătător şi, ca atare, partener egal al naţiunii române. În ceea ce priveşte limba, etnia, conştiinţa identităţii, cultura şi tradiţiile proprii, comunitatea maghiară este parte organică a naţiunii maghiare”. Din această dublă ipostază - pe de o parte minoritatea maghiară este factor constitutiv a Statului Român şi pe de alta ea este parte organică a naţiunii maghiare - rezultă indirect că România este parte a Ungariei!
Pentru acelaşi motiv se cere folosirea limbii maghiare alături de limba română într-o instituţie oficială a statului, cum ar fi Universitatea, sau în consiliile judeţene. Protestul autorităţilor locale din Sfântu Gheorghe faţă de instalarea în “zona lor” a unei unităţi militare a Armatei Române şi refuzul Consiliului Local de a acorda aviz de construcţie unei cazărmi a jandarmilor, implică aspectul negării dreptului suveran al Statului Român de a-şi amplasa pe teritoriul său, unde crede de cuviinţă, unităţile militare, subînţelegându-se că România ar fi trebuit să ceară acordul “naţiunii aparte”. Mai mult încă, s-a insinuat că prin aducerea unui număr de militari români în Secuime se urmăreşte ştirbirea omogenităţii etnice a regiunii, ceea ce subliniază obsesia menţinerii purităţii etnice în enclava constituită de minoritatea maghiară, deşi liderii UDMR au negat sistematic, în public, determinanta etnică a autonomiei. Cu toate acestea, ei invocă în temei etnic drepturi în plus, adică privilegii. În martie curent, Gyorgy Frunda a declarat că “UDMR nu urmăreşte o autonomie pe baze etnice, ci asigurarea de drepturi în plus acolo unde maghiarimea trăieşte într-un anumit procent”.
Este enunţată astfel ideea pivot a elitei politice maghiare, după care ungurii trebuie să beneficieze de un statut special, privilegiat faţă de naţiunile “inferioare”, cărora li se consimte formal rolul de partener. Privilegiul de a fi maghiar este întărit printr-o serie de măsuri cu caracter economic, maghiarii dispunând de instituţii bine organizate ce se preocupă exclusiv de bunăstarea membrilor etniei. Astfel, la Miercurea Ciuc, de exemplu, există un Centru de Inovaţie şi Incubaţie care are programe de credit, garanţie şi ajutor pentru unguri, respectiv oferă sfaturi juridice şi comerciale, spaţii de producţie şi birouri, asigură linii internaţionale de fax şi telefon şi alte servicii la preţ redus, acordă sprijin financiar nerambursabil, precum şi credite avantajoase cu dobânzi mici şi garanţii pentru credite. Nu trebuie uitată contribuţia instituţiilor de tip cultural şi religios, care consolidează comunitatea maghiară sub forma unui bloc unitar şi etanş în interiorul societăţii româneşti. În teritoriul românesc ocupat de minoritarii unguri, românii sunt trataţi ca intruşi şi tratamentul care li se aplică este pe măsură.
Lideri ai UDMR nu admit amestecul rasial cu “naţiunea partener”, fiind cunoscută poziţia critică a lui Katona Adam, reprezentantul platformei UDMR creştin-democrată, intitulată Iniţiativa Maghiară, susţinută şi de Tokes, care a sugerat că maghiarii care mânjesc rasa amestecându-se cu românii ar fi trădători. În urma scandalului iscat, UDMR-ului i-au trebuit şase ore pentru a hotărî, în şedinţa Consiliului Reprezentanţilor din februarie curent, textul unei delimitări faţă de afirmaţiile lui Katona. Delimitare formală, nici vorbă de excludere şi, în plus, din sondaje rezultă că Katona este unul dintre liderii populari ai UDMR. Cu privire la căsătoriile mixte, Tokes a declarat: “Cu temerile pentru naţiune ale lui Katona Adam toată lumea este de acord, chiar şi cei ce critică vehement manifestările lui... Trebuie să ne îngrijoreze... acea politică artificială de asimilare în urma căreia a crescut, spre exemplu, numărul căsătoriilor mixte”.
 Se poate înţelege că liderii UDMR agreează un program autarhic, de izolare, omogenizare biologică şi îndiguire a minorităţii maghiare, din grija de a nu fi asimilată de majoritate. Cu toate acestea, concepţia maghiarilor despre dânşii este atât de înaltă încât apare cu totul nejustificată această temere: “O comunitate poate să decidă că se asimilează de bunăvoie într-o altă comunitate, dacă aceasta simbolizează un nivel, un stil de viaţă superior. Într-unul inferior, niciodată. Iată de ce maghiarimea nu poate fi asimilată”. Deci superioritatea şi motivaţia comandamentului menţinerii purităţii etnice au şi rezon cultural. Ideea comunităţii superioare, făuritoare de civilizaţie în “bazinul carpatic”, samavolnic ţinută sub tutelă, apare constant în presa de limbă maghiară: “Din 16 decembrie 1989 în Transilvania şi Partium a încetat orice motiv legal pentru ca noi să fim ţinuţi sub tutelă... Înaintaşii noştri au trăit în aceste ţinuturi din 896 până în 1920 ca naţiuni autonome. Ca urmare a investiţiilor lor pe aceste meleaguri, în Ardeal şi în Partium au luat fiinţă sate, oraşe, a înflorit agricultura, industria, comerţul... este legitimă pretenţia comunităţii etnice maghiare din Ardeal şi Partium să i se restituie statutul de drept, dobândit de-a lungul istoriei... Noi, maghiarii din Ardeal şi Partium, avem documente scrise care dovedesc că, timp de 1.000 de ani, pe aceste teritorii am fost naţiune, acesta este statutul nostru de drept”.
Pe acest concept de naţiune dezvoltată separat, în afara societăţii româneşti, şi-a întemeiat UDMR-ul ideea că România nu este stat naţional, ci o societate plurinaţională în care grupul etnic maghiar reprezintă o societate distinctă cu drept de organizare propriu şi autonom faţă de instituţiile statului. Mai mult, după cum reiese din autodefinirea ca subiect politic, atribut propriu statelor, UDMR râvneşte calitatea de autoritate statală autonomă, rezultatul purtând titlul de secesiune şi implicând redesenarea frontierei interne.
|
|
